COMUNICARE LIBERA

Barbar, întind mâna și rup frunza verde

De pe ramura sa, din arborele care a hrănit-o

Mă uit la ea.

Lipsă de interes.

O arunc pe jos

Barbar.

Nu mă gândesc că e parte dintr-o ființă

Și va muri mută,

De sete

De foame

Călcată în picioare

Departe de ramura sa

De rădăcinile sale

De sevă.

Barbar mă simt.

Liniștea este împrăștiată de un dangăt

Cimentul e rece și pleoapele ei vor să se închidă

Are fața mâncată de timp și de cine știe ce boală

Ochii îi sunt obosiți și caută stingher

Ba spre trecătorii care o domină cu statura

Ba spre asfaltul trotuarului

Cimitirul e în spatele ei

Orașul în care cu toții tăcem

În viață doar exersăm tăcerea

Câteodată mila și iertarea

De cele mai multe ori furia ori fuga

Însă doar tăcerea ne pregătește

Pentru ce va să fie și va să vie

Ea stă nemișcată

Uneori cineva se oprește și îi întinde un ban

Ochii se ridică și buzele spun ceva

Teama de a nu strica exercițiul liniștii

Este evidentă și marchează vecinătatea

Apoi se întoarce iar în clipa așteptării

Așteptare premergătoare tăcerii celei mari

Ridică privirea, o coboară și apoi așteaptă

Și mă gândesc că viața e formată din

Privirea în pământ cu care călătorim spre adevăratul liman

Acolo unde ea nu va mai avea nici întristare, nici suspin

Le-a trăit pe lumea asta între două respirări

Între două așteptări

Cea a nașterii și cea a morții

iar când moartea o va despărți

de zidul scund de ciment pe care e așezată

cine oare îmi va mai da lecția de viață

de care am nevoie

ca să trăiesc în spațiul

dintre două respirări?

Eu plec! N-am nici un rost pe astă lume,

De mine n-are nimeni nevoie, niciodată.

Am încercat să râd, s-o dau pe glume,

Dar n-a ieșit pasiența blestemată.

Nu am trișat! N-am scos din mânecă vreun as

Și am pierdut, partidă cu partidă.

Acum e gata: tot ce mi-a rămas

E-o carte simplă, un valet de ghindă.

La masa verde n-am ce căuta,

Mă voi retrage-ncet şi nimeni n-o să vadă.

Atu în  mână acum de aș avea

M-aş amuza văzând cum toți încep să piardă.

Dar fie sănătoşi și somnul meu, senin!

Şi uite-mă toţi cei care-au dorit vreodată

O haltă să le fiu! Timp de odihnă plin

Şi uite-mă și cei ce m-au crezut creată

Dintr-un colţ de pâine şi un pahar cu vin!

Și uite-mă şi cei cu care-am râs, dotată

Din cap până-n picioare cu glume şi pelin.

O, lume nemiloasă, la tine mă înclin!

Genunchii mei i-a îngropat nisipul
Şi ochii mei privesc spre cerul gol.
Mânjit cu deznădejde-mi este chipul
Şi trupul ars de-al soarelui pârjol.

Domn pretutindeni, împrejur şi-n mine,
Pustiul tace-ntre nisipuri calde.
Nisip e sângele ce-mi curge-ncet prin vine,
Zdrobindu-mi doru-aprins al unei scalde.

Zac fără teamă şi fără putere
Înconjurată de armii de dune.
Cad în neant şi-n strania-mi cădere
Văd sânge-n locul soarelui ce-apune.

Aş vrea să aflu-acum dintr-o privire
Ce-am fost şi ce aş fi putut să fiu.
Mă sting încet, fără să simt durere
Şi-n urma mea pustiul este viu.

Văd sol lunar sub talpa de bocanc!

E-atât de secetă în trupul tău?

Iubito,

Când au plecat înfiorate veri

Şi toamne umede

Şi-ngândurate seri?

De ce acum e doar pământul sec

Şi nici un rod sub pas nu se striveşte

Când struguri grei am stors

În fierbinţeli şi nopţi

Şi flori salbatice-au apus

Fără să dea de veste?

Unde-ai plecat şi ce-a rămas din tine?

Doar umbra febrei ce ne cuprindea

mai dăinuie acum.

Sec e pământul ce trebuia hrănit

Şi gol e sufletul ce-a fost neocrotit.

În ochii tăi văd cearta de aseară

Şi zâmbet nu-nfloreşte din vorba de ocară!

Nădejdea nu mai creşte ca bradul pe o stâncă!

Doar ura ne mai leagă! Necruțător de-adâncă!

Mamei

De-atunci când tainic tu te-ai stins,

Pe suflet mi-ai lăsat, străină

O rană care nu se-alină

Decât când vii, colind, prin vis.

Și aș mai vrea, măcar în gând,

Cu tine să mai stau la masă,

Să îmi vorbești cu vocea-ți joasă,

Să mă privești în ochi, zâmbind.

Nădăjduiesc să simți, să știi

Că zilnic mă gândesc la tine,

Să nu rămâi în amintire,

Ușor la mine-n gând să vii.

Și chiar de locuiești pe-o stea,

Când cerul nopții strălucește,

Amărăciunea o-ndulcește,

Cobori ușor în mintea mea.

Autor: Croitoru Miruna

Trecem unii pe lângă alții, entități diferite, dar eu cred că trecem lumi diferite, lumi paralele. Îndreptăm ochii spre altcineva, vedem într-o străfulgerare o altă lume, dintr-un alt timp și un alt spațiu. Asta am văzut în textul scurt scris de Denisa Savastin, un copil-adolescent, ușor străin în lumea noastră, un cărăuș al propriei lumi între străinii care suntem noi. Vă las să citiți textul și să vă uitați într-o oglindă, într-o dimineață ușor înnorată. Dacă vă place, vă voi arăta și poezii de-ale ei. Până una-alta, acesta este textul care a luat locul II la secțiunea proză, a concursului „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”. Zâmbet….

CONTRADICȚIE

Apa fierbinte se scurgea agresiv peste coapsele mele obosite. Abia îmi țineam ochii deschiși, iar lumina vagă de afară mă scufunda tot mai mult în amețeală. Încercam să mă sprijin de cadă ca să nu cad, să nu pățesc ceva, dar de fiecare dată când buretele plin de șampon se lipea de fundul căzii, mă regăseam alunecând. Mâinile îmi tremurau pe sub jetul de apă pe care tot uitam să-l închid, iar stomacul scotea sunete ciudate în liniștea băii. Mă strâmbam fără să realizez, iar apoi zâmbeam. La fel, fără să realizez. Era un ciclu debusolant, un ritual absurd pe care mi-l creasem și care se repeta în fiecare dimineață. Mă obișnuisem cu anormalul, așa încât speram să nu se termine.

Razele soarelui intrau subtil prin crăpătura geamului, lăsând adierea vântului de dimineață să-mi spele fața nedormită. Trăgeam de mine la fiecare mișcare, având așteptări mărețe și sperând că într-o zi în care sunt total paralelă cu lumea, se va întampla în sfârșit ceva bine.

Uneori îmi plăcea să cred că mai există șanse de care să mă pot agăța, deși din unele puncte de vedere eram o persoana fixistă. Aveam impresia că nimic nu se rezumă doar la un sigur cuvânt, un singur argument, iar oamenii sunt mult mai complicați decât în mintea noastră superficială. Mă cucereau gândurile despre umanitate atât de mult, încât mă temeam să nu devin paranoică din cauza unor fabule inventate de mine. Speram să mă pot descotorosi de imaginație rapid, dar în același timp, simțeam că nu pot trăi fără ea. Eram indecisă, nu știam ce îmi doream. Nu știam care alegere este bună pentru mine și care mi-ar fi afectat felul de a fi.

Degeaba mă uitam în oglindă. Părul ud mă arăta mai slabă decât eram, iar ochii căprui și mari îmi ieșeau complet la vedere. Păream sau chiar eram anormală? Cel puțin, de aproape erau șanse mari ca anormalitatea să mă definească. Aveam tentația de a mă analiza foarte des, de a știi zilnic ce aș putea schimba la mine și ce m-ar scoate în evidență. Destul de prostesc, dar într-un oarecare fel, mă făcea să mă simt motivată. Mă motivam singură să schimb niște aspecte care nu-mi plăceau la mine, chiar dacă era vorba de sclipirea din ochii mei care se stingea pe zi ce trece. Încercam să fac tot ce trebuie ca să mă mențin cu sufletul întreg și să cred că există azi ceva mai bun decât ieri.

Treceau zilele. Nopțile începeau să se mărească, iar ziua se micșora… ironia de pe fața mea rămânea aceași și mă întrebam de ce nu mă pot schimba. De ce unele sentimente nu se lăsau pradă trecutului, știind foarte bine cât de mult mă răneau. De ce eram cu gândul la greșelile pe care le făcusem, când voiam să mă schimb? De ce mai existau de ce-uri? Și de ce lumea continua să mă privească ca și cum asta ar fi fost singura ei motivație de a merge mai departe?

Cu cât încercam să fug de trecut, cu atât mă regăseam uitându-mă în oglindă, chinuită de ceea ce îmi aminteam și de ceea ce simțeam pe atunci. Nu puteam s-o las baltă, nu puteam să mă canalizez pe speranță, deși mă împingeam de la spate, spunându-mi că e singura șansă.

Buzele îmi tremurau, dar zâmbeam sardonic la vederea chipului meu trist.

Mă îmbrăcasem cu niște haine largi și vechi, de mult uitate. Era încă mult prea dimineață, iar aerul rece străbătea casa precum un murmur de voci neascultate. Priveam tavanul, mă scufundam în nimic și starea de singurătate mă strângea și mai mult de gât. Simțeam că nu pot să respir, iar mintea îmi aducea confuză aminte de zâmbetele persoanelor pe care încercam să le uit.

— Uite, amintește-ți de 27 octombrie, zic precum o șoaptă.

Sunt conștientă că nu există o justificare pentru fiecare întâmplare, dar ajung să mă întreb de ce cad victimă, atât de des, în brațele unor momente care uneori nici nu depind de mine. De ce se leagă nimicul de mine într-atât de tare, încât să nu mă mai poată uita? Oare este vina felului în care vorbesc? Să fie vina, poate, felului în care zâmbesc?

Ne retragem în noi atunci când observăm că ceilalți nu sunt impresionați de fațada pe care le-o arătăm. Ne acoperim zâmbetul c-o privire dușmănoasă, cu vorbe care înrăutățesc situațiile și dau start unui conflict irelevant. Petrecem timp gândindu-ne la idei prin care am putea înjunghia posibilul, când de fapt, trebuie să-l simțim. Probabil acel conflict este important pentru o persoană care nu-și observă adevărata valoare, încât se ocupă prin a-și vărsa emoțiile pe altcineva.

Cu cât ne limităm în a mai crede că ne este de ajuns ce simțim, cu atât mai mult rămânem blocați în trecut. Cu cât ne limităm în a mai crede că se poate și mai mult, cu atât mai mult se va întâmpla.

— Și, la fel, noiembrie… nu?

— 20 februarie, murmur cu-n zâmbet ironic.

Încercam să zâmbesc.

„De ce 27 octombrie?” îmi spune subconștientul.

Puteam alege mii de explicații pentru oricine, de parcă era natural să oferi minciuni gratis, chiar și atunci când aveai o altă opțiune. Nu-mi puteam explica din ce cauză oamenii pretindeau a fi o altă versiune a lor, deși li se putea observa clar pe chip disconfortul de a atinge perfecțiunea.

 Oare eram eu lipsită de finețea realității? Poate devenisem paraniocă, încât totul era normal și speram să nu fie?

Gândeam, mă scoteam doar pe mine în evidență ca principal dușman al meu, crezând că ceilalti au dreptate. Poate așa era. Mai tot timpul stăteam cu sufletul la gură, într-o anxietate continuă, cu impresia că toată lumea va da ochii cu un EU machiavelic. Mă ducea-n extremă ideea de perfecțiune față de ceilalți, mă îngrijoram cu privire la felul în care-mi toceam vorbele și încercam să le ascund.          

Iar în luna noiembrie … aparțineam lumii, mă lăsam manipulată de expresii și fiecare mișcare care mă făcea să cred că nu sunt pe drumul bun. Poate că da, poate că eram ușor influențabilă. Nu știam să mă controlez, dar asta mă motiva să fiu tot mai bună pe zi ce trece. Aveam speranța că greșeala anterioară o pot repara, îmbunătățind cu puțin situația. Nu mi-am dat seama până acum dacă a funcționat, la finalul zilei am fost la fel de frustrată. A meritat, totuși, să încerc. Am văzut-o ca pe o speranță de a merge mai departe.

Nimănui nu-i păsa de compătimiri sau suport moral, de a fi acolo. În schimb, rămânem pe cont propriu, de parcă asta ne-ar da vreo undă de confort. Frustrant este că toți ne dăm seama de golul ăsta din stomac, dar pe unii asta îi face să-și piardă controlul, nereușind să gestioneze acel ceva de care le este teamă. Devin mai agresivi, impasibili sau lipsiți de empatie, și nu doar cu ei, dar și cu ceilalți. Nu e vorba de realizarea problemei, ci de cum te desurci cu frica de a trece peste, atunci când ești copleșit de situație și știi că este deja prea mult.

Prin luna lui februarie, 20 februarie, țin minte cum corpul meu începea să nu mai coopereze cu mine. Mă simțeam ca și cum o parte din mine murise, iar cu cealaltă bucată mă chinuiam așa cum puteam. Mă gândisem cum ar fi să se termine totul definitiv. Credeam că asta o să îmi facă bine. Căci dacă era așa, tata nu ar mai țipa la mine și nu m-ar mai lovi. Nu o mai vedeam pe bunica cum suferă și plângând aproape în fiecare seară pe prispă. Nu mă mai duceam pe ascuns sub jetul apei de la cabină, plângând din tot sufletul. Totul se putea termina ușor, dar nu făcusem nimic. Îmi spusesem că erau doar gânduri și că totul o să fie în regulă.

Am ținut-o așa în continuare.

Nu eram okay.

Am fost exact ca și luna. Am știut mereu să îmi ascund adevărata față.

Nu știm ce ne aduce soarta în cale și pe cine întâlnim. Acest mister poate să ne seducă, ori poate să ne dea bătăi de cap, ori chiar și una și alta. Clar este însă faptul că fiecare ființă pe care o întâlnesc este o lume întreagă, un mister nedezlegat, niciodată dezlegat în totalitate. În categoria elevilor care îți dau aceste senzații definite/nedefinite se încadrează Elisa Higiu, care cred că atunci când ni se va dezvălui, vom fi seduși de lumea pe care o vom vedea. Ridic acum extrem de puțin colțul perdelei de la fereastra în spatele căreia se ascunde, să o întrezăriți. Și da, este Elisa și da, este poezia Schimbare pentru care a primit premiul I la Concursul Național „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”.

SCHIMBARE

Pământ străin de gândul meu

Sub pașii mei alunecă în inconștiență

În gând e rece și întunecare

Aerul nu este viață, este oprire

Tăcere tragică îneacă neantul

Rupt între ceea ce a fost și ceea ce este

Pe umerii mei stau poveri inutile

Nimicuri ce au contat, dar care acum

Sunt doar un puzzle incomplet

Și simt că nu îmi mai pasă,

Mă simt meschină și indiferentă

Pierdută în prăpastia pe care sunt incapabilă să o cercetez

Și singurul meu adăpost, singura ancora

În această incertă certitudine este

Gândul că spre trecut nu se construiesc autostrăzi

Mă readun în melopeea anilor despre care nu știu

Dacă au venit sau dacă sunt plecați

Din inima ce a fost casa lor

Scântei ce aprind false speranțe

Fata Morgana ce șterge culorile

Șterge contururile

Lăsând totul atenuat

Înghețat

Abătut

În talpa mea-i durere!

Mă uit la ea cum tace

Când în ţărână zace!

În talpa mea sunt lacrimi!

Mă uit la ea cum plânge

Când calcă-n bălţi de sânge!

În talpa mea e strigăt!

Mă uit poveri cum duce

Pe drumul spre răscruce!

În talpa mea e jale…

Mă uit cum se sfieşte

Când calea o greşeşte…

În talpa mea-i credinţă!

Mă uit cum îndrăzneşte

Spre soare când păşeşte!

În talpa mea-i speranţă

Şi-aşa va fi mereu,

În carnea ei sunt eu!

În urme de fraze

Îmi caut cuvântul.

Adie lin vântul.

În urme de raze

Îmi caut lumina.

E vie grădina!

În urme de doruri

Îți caut misterul.

Se lasă încet, gerul.

În urme de lacrimi

Îmi caut cununa.

Răsare ușor, luna.

În urme de stele

Se stinge amarul.

La ușă-ți las darul.

Nu-i iarnă peste mine!

Doar frunze ce-au căzut,

Sunt fulgi care dansează

Şi-i cerul. Mai tăcut.

Nu-i iarnă peste mine!

Doar grâu topit în pâine,

Poveşti mai lungi spre seară

Şi-o zi mai scurtă mâine.

Nu-i iarnă peste mine!

Doar toamna-n primăvară

Îşi schimbă lin cununa

Când doarme-n ceruri luna!

Și doarme-n bob de gheaţă

O viitoare rouă

Ce va cădea din ceaţă

Când luna va fi nouă!

Apa este un element de care viața nu se poate lipsi și în același timp este un mediu în care nu avem cu adevărat acces. Este adevărat, ne putem scufunda, putem distruge, ucide, dar nu suntem de acolo. Doar un copil poate simți cu adevărat fascinația apei, un altfel de ecran. Ne vedem în el, dar ne separă de o lume cu totul străină. Accesibilă doar vizual, însă se află dincolo de adevărata noastră înțelegere. Copilul are naivitatea de a se repezi în băltoaca formată după ploaie, devenită o lume închisă. Se privește în ea. Amestecă acolo cu un băț, lumea se tulbură, însă toate se așază la loc. Unui copil nu-i trebuie un telefon să se joace. Duceți-l la o băltoacă și lăsați-l să își arate imaginația și creativitatea. Ce bucurie!

Când viața eternă se-ntoarce în cântec

Și tot ce-ai iubit a apus,

Cu inima dreaptă te spintec

Și inima stângă te vindec

Plângând la perfectul compus.

Un suflet: părere și pală de vânt,

Stârnind vânzoleală prin nori.

Cu ochii închiși privesc spre pământ,

Cu buzele strânse-nserarea o cânt,

Vânând prin morminte cocori.

Nimic înainte, nimic nu-i în urmă,

Zănatec te zbați și aduni,

Când patima, dorul și chinuri te curmă

Mai-marele nopții te cheamă din turmă

Prin fumul lăsat de tăciuni.

Și lent, enigmatic  frunzișul tresare

Tu calm te ridici înspre cer,

Lăsând să îți cadă pelin la picioare

Când fânul se culcă modest, pe ponoare,

Iar luna răsare stingher.

Image credits: Silviu Pană

Mă cobor din stele,

Mă întrec cu ele…

Scarmăn lâna norilor

La marginea zorilor

Şi pun pâine-n bob,

Semăn flori prin colb,

Le stropesc cu rouă

Când e lună nouă

Ca să doarmă lin…

Şi-n copaci anin

Zgărzi turnate-n gheață

Până dimineață!

Iar la răsărit,

Soare vă trimit

Să sărute blând

Frunze, pe pământ.

Să toarne-n aramă

Sânge viu în cramă

De cuminecare

Și de vindecare!

Image credits: Silviu Pană

Trăim într-o lume nebună

pe lună

sunt informații clasificate

codificate

astfel că peste 100 de ani

diafani

când vom uita codul

cu totul

și ne vom fi degradat

neîncetat

ne vom uita uimiți și stingher

spre cer

privind la o lună

nebună

printr-un fund de pahar

în zadar

răspunsul nu va veni

în nici o zi

și vom trăi

într-o lume și mai nebună

pe pământ, nu pe lună.

Image credits: Silviu Pană