COMUNICARE LIBERA

Calendar

Februarie 2017
D L M M M V S
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728  

Conceptul de comunicare

https://voicethread.com/app/player/?threadId=6396311

Un OM

În seara asta pierd vremea în faţa calculatorului;  maaare  mâncător de timp şi calculatorul ăsta!

Privesc la o pagină de Facebook; e profilul unui elev pe care îl cunosc. O mare parte din lista mea e formată din elevii mei. Mai vorbesc cu ei….le mai spun lucruri pe care probabil le-au mai auzit şi care acum, la vârsta lor, le sună în mod sigur fals.

Gândul îmi zboară imediat la aceşti copii care cresc într-o societate sucită: copii singuri, părinţi dezrădăcinaţi, lipsa acută de valori sau promovarea unora false, Media care nu ne aduce modele….

Îmi dau seama că deja s-a născut un alt limbaj de lemn, cu alţi termeni, o mare parte dintre ei importaţi, dar un limbaj de lemn totuşi: stereotipuri.

Cred că nu mai suntem atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, cred că luăm ca pe un dat tot ceea ce ni se oferă.

Oare chiar nu mai avem modele? Numai Mass-media le poate identifica şi aduce în atenţia noastră? Mass-media, vânător feroce de senzaţii tari??

Noi nu mai suntem în stare să selectăm? Unde este discernământul nostru?

Şi fiul meu a trecut prin aceste etape şi am văzut cu câtă disperare a căutat modele.

Extraordinar este faptul că le-a şi găsit! Nici măcar nu a fost nevoie să caute prea mult.

Schimb acum câteva cuvinte cu un tânăr care a lăsat o urmă în sufletul fiului meu; îmi dau seama ce lucru incredibil a făcut, oferind cu simplitate şi generozitate exemplul său personal.

Acest tânăr nu este român. A evoluat o vreme la echipa de handbal locală, unde şi Tudor a jucat.

Vladimir imi povesteşte ce a făcut după ce a părăsit echipa.

Este un jucător bun, are calităţi deosebite, inclusiv calităţi umane: demnitate, empatie, voinţă, capacitatea de a-şi pune scopuri şi de a le atinge.

Citind ceea ce îmi scrie, într-o limbă engleză impecabilă, înţeleg o dată în plus de ce Tudor a văzut în el un exemplu – un munte de respect se naşte în sufletul meu!

A părăsit echipa fără să i se fi dat posibilitatea să-şi demonstreze calităţile pe teren.

Întors acasă, în Serbia, s-a înscris la facultate şi în momentul de faţă urmează un program universitar în Belgia; aici studiază mişcarea vizând posibilităţi de aplicare asupra persoanelor cu handicap. Mai urmează şi un program de master în Oslo, Norvegia.

De fapt, scrie mesajele din autobuzul care îl duce acum acolo. Amuzant este faptul că uneori nu are semnal şi atunci intervine o pauză în conversaţia noastră.

Asta mă face să mă gândesc mai mult la acest tânăr minunat. Face în continuare sport, doar pentru el însuşi….privesc nişte fotografii în care apare suspendat pe un perete: climbing.

Apoi discuţia se reia, la fel de animată….scrie poeme, dar face asta doar în sârbă. Nu a încercat să le traducă în engleză. Pentru o clipă îmi pare rău că nu cunosc limba sârbă. Sunt sigură că Vladimir are cu adevărat ceva de spus şi ştie să o şi facă.

Îl revăd în mintea mea şi am un acces de râs…contradicţia este evidentă: fizic masiv, de handbalist; ăştia arată ca nişte dulapuri – imposibil de dărâmat! O mână obişnuită să ţină mingea, să o arunce cu o viteză de câteva zeci de kilometri pe oră, murdară de clister, scrie poezii…în sârbă…limba în care cuvântul moarte e compus doar din consoane!!!

Vorbim despre ceea ce a simţit când a părăsit echipa. I-a plăcut la noi, dar asta e viaţa unui sportiv, mai ales când interesele  financiare ale patronilor sunt cele care dictează.

Îmi povesteşte simplu, cu demnitate, cu omenie, nu pune nici un accent grav, nu transformă întâmplarea într-o dramă personală.

Dimpotrivă, crede că nu a fost un lucru rău pentru că l-a determinat să se gândească mai mult la viitor şi să îşi aleagă o carieră pentru restul vieţii.

Îl văd acum: acelaşi fizic impresionant, ochelari cu rame negre, groase, care nu pot ascunde ochii inteligenţi; cuvintele i se înşiruie frumos în fereastra de dialog, cuvinte care arată o înţelepciune necaracteristică vârstei, dar care arată şi entuziasm, înţelegere a vieţii, orgoliu sârbesc.

Fotografiile îl arată fie căţărându-se, fie lângă vreo fată, fie între prieteni…în Oslo sau acasă.

O viaţă perfect normală, echilibrată, îndreptată  spre scopuri frumoase, umane!

Îi spun acest lucru şi îi mulţumesc pentru că pentru o perioadă de timp a fost un model pentru un adolescent confuz.

Glumesc, spunându-i că dacă va mai reveni în România, îl voi invita să le vorbească elevilor mei.

Ideea îi place foarte mult şi spune că nu este întru totul nerealizabilă.

Tot el vine şi cu o altă idee: până atunci, să pun pe hârtie ce am povestit noi în seara asta. I-ar face plăcere chiar să citească o eventuală scurtă povestire şi îmi dă o adresă de poştă electronică, să îi trimit ceea ce am scris.

Brusc înţeleg că se poate face atât de mult cu atât de puţin efort.

O simplă conversaţie, într-o seară târzie,cu un tânăr de pe alte meleaguri îmi spulberă convingerea că ducem lipsă de modele.

Dragii mei, aceste exemple există, sunt lângă noi, doar că nu ne uităm în direcţia corectă.

Suntem atraşi de pixelii de pe ecranul televizorului, ne risipim în discuţii fără sens despre Steaua, despre despre nu știu care patron de echipă sportivă-  ba facem si o tragedie din asta –  despre Bianca Drăguşanu sau despre Bote….

Orbiţi, surzi, nu mai vedem oamenii frumoşi şi simpli care ne pot atinge o clipă cu un strop de dumnezeire. Au acest dar şi noi îl refuzăm, îi negăm existenţa.

Dragii mei elevi,întoarceţi-vă privirea şi uitaţi-vă în jur.

Aici, lângă voi, veţi găsi ceea ce cautaţi…comorile nu sunt acolo unde strălucesc lumini înşelătoare, nu acolo veţi afla neştiutul ci în lumina blândă a soarelui de toamnă, într-o sală de sport, într-o sală de clasă, în casa unui bunic….

Trebuie să ne obişnuim ochii cu un altfel de lumină.

“tell them a story about our conversation tonight

write it down and make up little bit

present them like a story about how people can change destiny and their wishes”

Thank you Vladimir!

EDUCAŢIA NONFORMALĂ ŞI INFORMALĂ ÎN SPRIJINUL EDUCAŢIEI FORMALE

Încadrată în forme predefinite, marcate de inflexibilitate şi conservatorism, educaţia formală tinde, în societatea actuală, să nu mai poată acoperi nevoile pe care comunitatea şi individul le manifestă.

Dat  fiind că nevoile sociale au o dinamică pe care un sistem tributar legislaţiei, tendinţelor politice şi lipsei de resurse nu o poate urmări, observăm clar decalajul dintre nevoia manifestă de educaţie şi soluţiile pe care sistemul le oferă.

Desigur că rezolvarea care pare cel mai la îndemână este o schimbare a sistemului. Este extrem de uşor de spus şi extrem de greu de făcut.

Nu numai sistemul românesc, ci orice sistem de învăţământ este greu de schimbat, iar implementarea unor măsuri radicale cer nu un an sau doi, ci câteva cicluri de învăţământ.

Este dificilă identificarea şi fructificarea unui moment propice deoarece se pare că niciodată nu sunt îndeplinite toate condiţiile premergătoare necesare: voinţă politică, imaginaţie şi soluţii viabile de pus în practică, resurse materiale suficiente şi resurse umane pe măsură.

Lipsa unei idei centrale privitoare la educaţie, la nevoile ei şi la rezultatele ce se doresc obţinute, au adus prejudicii atât elevului, ca subiect şi obiect al educaţiei, cât şi dascălului, care are nevoie de toată priceperea sa pentru a-şi duce misiunea la bun sfârşit, dar are nevoie şi de sprijinul societăţii , în toate formele sale.

Din această cauză educaţia formală, aflată la baza educaţiei unei persoane şi partea cea mai importantă a acesteia, trebuie susţinută prin soluţiile pe care educaţia nonformală şi, în ultimă instanţă, cea informală, le oferă atât sistemului, cât şi individului, ca entitate care poate decide în mod independent care îi sunt nevoile şi care modalităţi de acoperire a acestor nevoi îi corespund cel mai bine.

Ca parte integrantă din educaţia unui individ, parte foarte importantă, care determină preponderent rezultatele pe care acesta le obţine de-a lungul vieţii, mi se pare educaţia din familie, aşa numita perioadă ,,cei şapte ani de acasă’’ deoarece cred ca de aici poate să vină atitudinea adecvată faţă de ideea de educaţie, de obiectivele pe care o persoană le poate avea pentru o bună inserţie socială, precum şi de atingerea acestor obiective.1040572_535732136463160_535358780_o

Nu putem să nu admitem că există persoane care, în lipsa normalităţii acestei perioade, găsesc elementele de motivaţie şi resursele necesare pentru a dobândi o educaţie excelentă.

Pe de altă parte, una din modalităţile de învăţare cele mai răspândite este învăţarea prin imitare. O atitudine nefavorabilă educaţiei şi învăţării pe tot parcursul vieţii a adulţilor din familie afectează de multe ori până la maturitate atitudinea adolescentului sau tânărului. Chiar dacă provine din familii fără posibilităţi materiale deosebite, dar cu o atitudine favorabilă educaţiei, educabilul va avea implementat în subconştient respectul faţă de educaţie, faţă de rezultatele sale, faţă de instrumentele pe care educaţia i le poate pune la dispoziţie pentru a reuşi în viaţă.

În cazul în care această atitudine este deficitară în familie, dacă la începutul perioadei şcolare copilul nu este încurajat să acorde prioritate învăţării, este de aşteptat ca acest tip de abordare să se manifeste şi mai tarziu, când adolescentul este mult mai dificil de motivat să îşi schimbe opinia.

Este ştiut faptul că rezultatele notabile ce pot apare în viaţa unui individ, ca urmare a parcurgerii unei etape de educaţie, nu pot fi obţinute fără muncă asiduă şi fără răbdare.

Adolescentul este grabit, nu mai are timpul necesar acumulărilor cantitative pentru a putea resimţi satisfacţia saltului calitativ, doreşte să vadă cât mai repede rezultatul muncii sale. Din această cauză, el se entuziasmează uşor, asumându-şi de multe ori sarcini disproporţionate cu posibilităţile sale, dar dezarmează la fel de uşor când vede că trebuie să aştepte până va obţine bucuria atingerii obiectivelor. Iar dacă în familie are parte de atitudinea gen ,, se poate şi fără prea multă şcoală’’, există o premisă sigură ca elevul să manifeste dezinteres pentru procesul educaţional, să nu fie capabil să realizeze achiziţiile necesare vârstei sale şi să progreseze intr-un ritm mulţumitor.

Astfel că, în ziua de azi, cadrul didactic trebuie să împletească ţinuta unui magistru, cu atitudinea unui prieten bun, cu simţul umorului şi experienţa de viaţă a unui bunic hâtru şi cu instrumentele provenite atât din zona şcolii, cât şi dinafara ei.

Tinerii îşi manifestă mult mai pregnant astăzi spiritul liber, neştiind că de fapt, libertatea unui individ începe atunci câand este apt 10177458_665991366770569_3888196173297035428_n să se achite cu succes de toate obligaţiile pe care societatea i le impune.

COMUNICAREA PESTE TIMP

s.mehedinti“Nimic mai generos pentru un popor, ca atunci când îşi păstrează cu sfinţenie Comorile Datinelor şi Tradiţiei”

Acest citat nu este al unei personalităţi de cultură; face parte din cuvântul înaite, scris de către căpitanul Dumitrache C-tin, la broşura intitulată „Tradiţia. Contribuţiuni la educaţia morală şi religioasă a tineretului român”, tipărită în anul 1935 la Tipografia Românească din Brăila. După cum afirmă autorul, lucrarea se vrea o culegere de datini “strămoşeşti şi creştineşti de Crăciun şi Anul Nou”.

Preocuparea autorului pentru subiect este mărturisită de acesta astfel:

“Pomenile cu împărţirea de colindeţe, bolindeţe sau bineţe, umblarea cu icoana, cu steaua, tăiatul porcilor, libertatea slugilor, colindele, umblarea cu moş ajunul, cu vicleimul, irozii; brazaia, ospătarea cu rudele, finii şi vecinii, împărţirea de daruri, umblarea cu pluguşorul, cu sorcova şi altele, sunt tot atâtea datini şi moravuri, fără de care nu se poate înţelege şi simţi Crăciunul nostru românesc şi creştinesc şi nici Anul Nou; datini şi moravuri cari, din nenorocire, se părăsesc şi dispar an de an, spre înstreinarea sufletului nostru românesc şi pentru întemeerea trecutului nostru şi a obârşei noastre ca popor şi naţiune”.

Iată deci că transferul valorilor culturale între generaţii nu este o problemă a zilelor noastre. Şi acum un veac era deplânsă decadenţa şi uitarea obiceiurilor celor bune şi a tradiţiilor. Aceeaşi preocupare, pentru păstrarea tradiţiilor şi pentru cunoaşterea istoriei noastre naţionale am aflat-o într-o seamă de lucrări cu autori din cei mai diverşi: de la Conferinţa lui Simion Mehedinţi ţinută în Braşov, la societatea Astra, în 1924, având ca temă “ Vechimea poporului român şi legătura cu elementele alogene”, la lucrarea maiorului D.I.Georgescu, ofiţer de stat major, având titlul “Războaiele lui Ştefan cel Mare şi ale lui Mihaiu Viteazul “, tipărită la Câmpulung Muscel. Anul apariţiei nu este precizat, dar are o adnotare făcută de mână, datată în 22 maiu 1928, prin care se precizează că aceasta este data la care a fost citită.

Privesc şi celelalte lucrări vechi ce îmi stau în faţă: Locot. I. Bogatu “ Noţiuni sumare din istoria românilor. Naşterea şi evuluţia poporului român”, tipărită la Oradea Mare în anul 1925, probabil pentru uzul elevilor Şcolii subofiţerilor de infanterie Oradea-Mare, un număr al revistei Albina, din Octomvrie 1922, în care am gasit o frumoasă poezie populară despre Ştefan cel Mare, despre care se afirmă că a fost culeasă de Mihai Eminescu, numere din Almanahul Plugarilor din perioada 1937-1939, care au pagini dedicate atât muncilor agricole, noutăţilor tehnice apărute, cât şi istoriei neamului.

Nimic nou sub soare, deci. Oameni dedicaţi, care citeau şi scriau. Cărţile au liste de lucrări consultate. Nu se scria deci, după ureche.

Putem să urmărim de-a lungul timpului urma pe care unii oameni încearcă să o lase în urma lor: o baladă, o colindă, o carte, un război de ţesut la care se iniţiază o fetiţă, o ie, o icoană.

De ce toate astea?

Pentru că avem nevoie de o identitate. Avem nevoie de rădăcini. Cine ne poate sădi, hrăni şi ocroti pe noi, fiinţe vulnerabile, dacă nu toate aceste minuni cărora nu le dăm importanţă la tinereţe, dar pe care la bătrâneţe simţim nevoia să le dăm mai departe.

Dezrădăcinarea şi decadenţa nu sunt tare ale acestei epoci. Citim despre genocidul comis asupra armenilor; istoria i-a determinat să îşi părăsească pământul şi agoniseala şi să plece în alte părţi. Şi-au păstrat identitatea. Cum? Prin slujba preotului, prin poveştile spuse copiilor, prin icoanele ascunse la vreme de bejenie şi dăruite urmaşilor, prin limba pe care au păstrat-o.

Putem da numeroase exemple: aromânii, polonezii, evreii.

Dar noi? Unde ne situăm?

Suntem legaţi inextricabil de aceste pământuri: ale lui Zamolxe, ale Sfântului Andrei, ale lui Bogdan, Negru Vodă, Ştefan Muşat, Mihai din neamul banilor de Craiova! Din sângele lor se hrănesc încă roadele.

Identitatea nostră este definită fără putinţă de tăgadă de Olt şi Dunăre, de Ceahlău şi Sfinxul cel enigmatic! Este definită de legenda Mânăstirii Argeşului, trimisă peste veacuri din gură în gură, de Mioriţa, de fusul din caier şi de culorile folosite pe râurile cămăşilor fetelor de la horă şi ale flăcăilor ce mergeau la oaste.

Identitatea noastră naţională este definită de istoria, trăită şi de noi prin intermediul poveştilor auzite, nu numai la şcoală, dar şi în familie. Prin intermediul istoriei ne facem una cu naţiunea!

Identitatea noastră este de asemenea, definită de toate obiceiurile, tradiţiile, care legate de timpurile trăite şi de momentele de cumpănă depăşite, fac din noi ceea ce suntem: ROMÂNI!

Ştiu, toate cele spuse sună uşor a platitudini!

Dar,  pot să vă spun din experienţa personală că ne schimbăm de-a lungul vieţii. Valoarea pe care o au pentru fiecare în parte lucrurile ce vin de demult creşte odată cu vârsta, când înţelegem din ce în ce mai mult ce înseamnă să poţi să te întorci înspre trecutul tău şi să nu te vezi pe tine însuţi într-un pustiu; să îţi vezi trecutul populat cu oameni de care te leagă un jurământ de sânge, un trecut în care poţi să te întorci ca într-o zonă a fericirii, de la care să înveţi lecţii şi poveţe pentru viitor.

Ca şi în urmă cu un veac sau mai mult de atât, ne lovim de provocările pe care realitatea înconjurătoare ni le aduce: globalizarea cu cortegiul ei de beneficii şi probleme; nivelul tehnologic care creşte în fiece secundă, tendinţa noastră de a fi din ce în ce mai mult o mare de oameni singuri.

Valorile comune ne leagă.

Dar cum să valorizăm aceste elemente? Cum alegem între o seară în care să citim dintr-o carte de istorie timp de două ore şi mirajul unei seri la discotecă sau într-un club? Cine mai stă să asculte azi un bunic ce povesteşte întâmplări din război? Nu e cam plictisitor? S-a întâmplat atât de demult încât pare că nici nu e adevrărat! Cine mai copie pe o hârtie milimetrică un model pentru un ştergar de icoană? Mai ştie oare cineva cum să ţină o furcă, să dea prin iţe sau prin spată? La ce ne-ar folosi să ştim? Ne îmbrăcăm în blugi, cine ar mai purta o cămeşă sau o catrinţă? Ne e teamă că imaginea noastră ar avea de suferit. Dar înţelege ce stare minunată îţi aduce să atingi un lucru ce vine de demult: un vas care a trecut prin atâtea mâini până la tine, un ştergar, ori să auzi  o poveste doar cel care a trăit o astfel de experinţă! În toate acestea trăieşte un suflet! Au o viaţă a lor, intrinsecă, ascunsă de ochii ce au vederea acoperită.

Toate au însă rostul lor.

Şi timpul petrecut la dans, într-o plimbare, colindatul pentru shopping, dar şi lectura, împărtăşirea de experinţe cu cei vârstnici, integrarea în sistemul nostru personal a unei varietăţi de experienţe care să ne aducă în situaţia de a gândi exhaustiv şi liber.

Este deci datoria noastră de dascăli să le spunem copiilor noştri toate astea; astăzi poate vor asculta nu foarte atent, le vom repeta mâine şi, peste timp, când ei înşişi vor avea o valoroasă experienţă personală de transmis, o vor face. Nimic nu se va pierde.

Să îi răpim o oră de pe tabletă sau telefon, să lăsăm rigiditatea unei ore de curs şi să îi ducem într-un univers paralel: în istorie, în artă populară, în muzică. Să îi învăţăm să coase, depănând  o poveste. Să depăşească bariera unui limbaj cu un vocabular tributar tehnologiei şi să activeze memoria arhaismelor şi regionalismelor. Să se conecteze la rezervorul de energie ce vine din trecut, din voinţele şi vieţile celor de dinaintea noastră şi să devină carne din carnea lor.

Să construim un traseu turistic în istorie. Să petrecem o oră în alt timp, cu fusul şi roata de depanat. Să îi facem să încerce măcar odată aceste experienţe.

Şi noi, profesorii, avem nevoie să depăşim paradigme de tipul: nu sunt interesaţi de asta; e pierdere de timp, tinerii din ziua de azi, ce să facem-asta este! Uităm că noi, adulţii, am fost tinerii din ziua de ieri, la fel de inocenţi ca şi cei de azi. Am uitat că şi despre noi spuneau părinţii noştri: ahhh, tinerii din ziua de azi!

Să ne acceptăm deci copiii aşa cum sunt şi să îi conducem cu afecţiune, simţul umorului şi şi duioşie prin anii pe care îi împărţim cu ei, făcând din asta un timp al folosului reciproc.

traditii

EMIGRAŢIA ŞI TEORIA EFECTELOR PERVERSE

Evenimentele desfăşurate în decembrie 1989 au schimbat, nu foarte încet, dar sigur, întreaga viaţă a românului obişnuit; după aproape 45 de ani de educaţie comunistă, populaţia a crezut că a sosit ziua eliberării şi ziua unui nou început. Am ieşit atunci pe stradă, m-am bucurat alături de oameni cunoscuţi şi necunoscuţi şi, sincer, nici nu ştiam ce iluzii să îmi fac sau ce aşteptări să am pentru că nu aveam un termen de comparaţie. Parcursesem întregul ciclu de învăţământ care putea fi parcurs atunci: învăţământ primar, gimnazial, liceal şi universitar, eram chiar prima generaţie care absolvea facultatea în anul 1990 şi credeam că purtăm un  privilegiu în plus.

Încet, încet, viaţa încerca să îşi reia cursul, începeam să vedem, cu bune şi rele, ce înseamnă noua libertate, cea veche era defăimată şi nu mai putea fi luată în discuţie.

Am mai reluat legătura cu sistemul educaţional în trei circumstanţe:

  • absolvirea unei noi facultăţi, cea de economie, pentru că începeam să înţeleg că trebuie să dau dovadă de flexibilitate pentru a nu îngroşa rândurile unei noi categorii sociale, şomerii;
  • înscrierea fiului meu în sistemul educaţional naţional;
  • abordarea unei ocupaţii noi pentru mine, cea de profesor.

Pot afirma deci că experienţele de viaţă referitoare la învăţamântul românesc au constituit şi constituie încă o parte importantă a vieţii mele.

Ca orice lucru în schimbare, sistemul educaţional înregistrează şi performanţe, dar şi derapajele inerente. Societatea însăşi, aflată în plin proces de schimbare, a cărui sfârşit încă nu îl întrevedem, nu ştie cu certitudine ce aşteptări să aibă de la structura care formează noii săi cetăţeni. În funcţie de culoarea politică a celor ce conduc apar mereu schimbări, care nu au reuşit şi nu reuşesc încă să dea consistenţă şi stabilitate sistemului.

Presiunile la care a fost supus cetăţeanul de rând au generat efecte la care nu ne-am gândit niciodată înainte. 1989 a generat un fenomen care încă este greu de controlat: goana după resursele materiale necesare pentru a oferi membrilor familiei o viaţă mai bună şi şanse sporite de reuşită în viaţă. Ce înseamnă viaţă mai bună? Pentru unii, să manânce în sfârşit o masă adevărată şi să aibă o locuinţă personală, pentru alţii, resursele necesare să asigure copiilor baza materială care să sugereze celor din jur că au atins un nivel superior. Astfel că, legal sau fraudulos, românii trec graniţele ţării şi pleacă să caute locuri de muncă în ţările occidentale şi nu numai, pentru a trimite valută acasă şi pentru a se asigura că celor rămaşi în urmă nu le lipseşte nimic. Sacrificiul lor a fost incalculabil şi nimeni nu a întrevăzut atunci care vor fi urmările şi dimensiunile pe care le va atinge acest fenomen.

Într-adevăr, celor de acasă au început să le sosească banii şi au început să achiziţioneze bunuri pe care altă dată le vedeau doar în filme. Copiii au mers la şcoală cu ghiozdane cu etichetă de firmă, jocurile nu se mai desfăşurau în grădină, în curte sau pe stradă ci la o consolă Nintendo sau la tastatura unui PC cu o configuraţie care trebuia, musai, să uimească pe cei cunoscători.

Ce nu a întrevăzut nimeni atunci: singurătatea şi alienarea care îi va urmări pe cei plecaţi şi pe cei rămaşi, fară discriminare. Părinţii plecaţi şi-au lăsat copiii în grija unor bunici uneori neputincioşi, a unor rude care deja aveau destule probleme sau chiar a unor mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Nu în puţine cazuri, copiii au rămas singuri să îşi poarte de grijă. Părinţii trăiesc cu iluzia că bancnotele cu însemnele Uniunii Europene pot acoperi golul uriaş pe care l-au lăsat la plecare. Copiii au încercat să fie, cu vrerea sau fără vrerea lor, fericiţi. Strădania nu a dat rezultate. Părinţii trăiesc fără să vadă cum le cresc copiii, copiii trăiesc fără a fi alinaţi sau certaţi de mama sau de tata. Bani sunt; trebuie ca la şcoală să aibă cele mai bune rezultate, trebuie ca ei să fie priviţi ca fiind membri privilegiaţi ai grupurilor sociale din care fac parte. Dar nu a fost să fie chiar aşa. Copiii, care aveau uneori în buzunar mai mulţi bani decât salariul pe o lună a unui profesor, au constatat că e mai plăcut să se oprească în drumul spre şcoală, la cafeanea sau la club. Au început să resimtă instinctiv lipsa unei autorităţi pe care să o accepte şi să o recunoască, lipsa ghidării pe care doar părintele poate să o asigure. Plecarea unui părinte creează un dezechilibru pe care părintele rămas nu îl poate controla. Plecarea ambilor părinţi a fost de multe ori catastrofală. În loc să le asigure accesul la o educaţie superioară şi la nişte şanse mai bune de reuşită, banii au debusolat sute de copiii, le-au dezvăluit o lume care i-a amăgit şi i-a atras într-o zonă din care cu greu se poate ieşi: alcoolul, drogul, substanţele etnobotanice, absenteismul şcolar, abandonul şcolar. Părinţii au început să primească veşti neliniştitoare şi s-au întrebat: ,,Unde am greşit?? Ne-am sacrificat pentru ca ei (copiii) să aibă tot ceea ce nouă ne-a lipsit. Am trimis banii necesari unui trai mai mult decât decent. Am făcut ceea ce trebuia făcut. Asta e răsplata anilor petrecuţi departe şi a suferinţelor fizice şi psihice prin care am trecut?” Cred că răspunsul îl poate da teoria efectelor perverse: asta e doar o parte din răsplată. Intenţiile lor au fost dintre cele mai bune; uneori au dat rezultatul scontat, dar de multe ori, atât de multe încât sunt demne de luat în calcul, rezultatul a fost opus aşteptărilor. Societatea a beneficiat de pe urma sumelor de ordinul miliardelor de euro pe care cei denumiţi ,,căpşunari” le-au trimis în ţară. Domnul Mugur Isărescu personal a precizat cât de mult înseamnă aceste sume; raportat la economia naţională, ele au început să fie luate în calcul atunci când se fac analize şi previziuni pe termen scurt şi mediu. Localităţi întregi şi-au schimbat faţa, vilele, uneori nejustificat de mari, au pus sectorul construcţiilor ani la rând în fruntea economiei. În familii până nu demult modeste, au apărut semne de necontestat ale bunăstării. Consumul a crescut, comerţul a luat avânt.

Aceste efecte au fost cele pozitive,   au fost cele care au determinat bărbaţi, taţi de familie, mame care ar fi trebuit să aibă grija de proprii copii, să plece şi să construiasca pentru alţii, să îngrijească de copii unor străini sau de bătrânii lor, lăsând în urmă proprii copii sau proprii părinţi neputincioşi, care aveau nevoie vitală de ei. Banii, despre care ei au crezut că sunt cheia şi rezolvarea tuturor problemelor cu care se confruntau, i-au trădat, le-au adus pâna la urmă, de multe ori, nefericire.

Şi fenomenul nu s-a oprit aici. Autorităţile au început să sesizeze că au apărut efecte negative şi au fost nevoite să le ia în calcul şi să caute soluţii. Părinţii nu au putut fi opriţi să plece, dar au început să fie obligaţi să declare autorităţilor în grija cui rămân copiii. Cei uitaţi de părinţii care au plecat şi cu inconştienţă şi-au construit o altă viaţă pe meleaguri străine, au început să fie identificaţi şi să fie monitorizaţi, eventual consiliaţi. Cine poate evalua câţi euro pot alina suferinţele acestor copii ai nimănui? Câţi copii au suferit abuzuri din partea adulţilor cu care au rămas ,,acasă”? Cum va privi generaţia de mâine ideea de ,,familie” când familia lor i-a abandonat, cum îşi vor creşte ei copiii, când ei s-au crescut uneori singuri, victime în calea unui destin care nu i-a cruţat?? Poate că părinţii care pleacă ar trebui să reconsidere premisa care i-a determinat să ia această hotărâre, să încerce să prevadă şi aspectele negative care iată, apar şi sunt atât de multe încât prin suprapunere, creează efecte la nivel naţional. Care sunt cheltuielile pe care le fac sau pe care vor fi nevoite autorităţile să le facă pentru a readuce înspre normalitate minţile şi inimile acestor copii?? Dacă înregistrăm veniturile pe care emigranţii noştri le trimit acasă, dar şi cheltuielile pe care le înregistrăm, în bani şi nu numai, merită oare ca ideea de ,,viaţă mai bună” să o reducem doar la substanţa ei materială? Merită oare să dăm pe tavă unor copii încă departe de stadiul în care pot discerne, analiza şi gestiona, toate bunurile materiale pe care şi le pot imagina, fără să luăm în considerare faptul că îi privăm de motivaţia vieţii, de bucuria de a agonisi ei înşişi valorile importante pentru ei? Merită oare să îi împingem într-o zonă pe care noi, cei formaţi în epoca ,,secera şi ciocanul” nu am întrezărit-o niciodată, pentru că, săraci sau nu, buni sau răi, parinţii nostri erau acolo unde le era locul, lângă noi?

Iată că, părinţi care au reuşit să îşi ia copiii alături de ei, încep să îi trimită înapoi: fie nu se pot adapta unei vieţi în totalitate străină de ei şi de idealurile lor, fie nu mai au de lucru din cauza crizei economice şi nu îşi pot permite să îi şcolarizeze acolo, fie pur şi simplu pentru faptul că, deşi îi leagă aceelaşi gene şi cromozomi, au devenit nişte străini perfecţi unii faţă de alţii.

Au început să ne sosească în şcoli copii care au învăţat în Spania sau Italia câţiva ani. Sistemul educaţional trebuie să le echivaleze studiile şi să le dea şansa să continuie şcoala. În anul şcolar 2009-2010 am avut o adolescentă care s-a întors din Italia să îşi termine liceul în ţară, având aici un tată bolnav, care nu o putea întreţine şi lăsându-şi acolo mama, care îi trimitea banii necesari. Şi-a găsit destul de greu locul între colegi, era hipersensibilă. Dorea să fie bună la învăţătură, să îi mulţumească pe profesori, dar nu ştia cum să facă asta. Au avut de întocmit diverse proiecte şi portofolii de evaluare.

Ei ştiau că eu le citesc în totalitate şi le arăt unde au greşit, fără a-i certa sau umili. Când îi corectam tema şi îi spuneam că ceva este greşit se supăra şi rupea tema respectivă. După câteva întâmplari de acest gen, am stat de vorba cu ea, cu mult calm şi blândeţe, deoarece am un fiu de vârsta lor şi am învăţat să am răbdarea necesară. Am văzut cât de dezorientată şi nefericită era: presiunea pe care ceilalţi o resimţeau ca ceva normal (an terminal, bacalaureat) lua dimensiuni catastrofale în mintea ei. Am dezvoltat o relaţie satisfăcătoare cu ea şi am reuşit să o fac să înţeleagă faptul că a-i atrage atenţia asupra unei greşeli este spre binele ei. Nu a trecut de examenul de bacalaureat, dar măcar s-a înscris. Alte două fete, cu situaţii similare, dar cu rezultate mai bune la învăţătură au plecat în străinătate înainte de sfârşitul anului şcolar, fără să spună nimănui nimic. De ce au fugit? Nu ştiu, nu am reuşit să iau legătura cu ele şi nici colegii lor nu ştiau mare lucru.

Adolescenta la care am făcut referire este acum în Italia, ţin legătura cu ea şi am anunţat-o care este perioada de înscriere la examenul de bacalaureat de anul acesta. Ea susţine că va încerca din nou.

Pare că acum este mai împăcată cu ea însăşi.

Sper acest lucru din toată inima pentru că destinul acestor copii mi-a frânt inima de fiecare dată când am reuşit să zăresc un crâmpei din suferinţa lor.

Sper ca ei să nu îngroaşe rândurile ,,pălmaşilor” de peste graniţe, ci să se întoarcă acasă, să reuşească să îşi desăvârşească educaţia şi să îşi refacă viaţa facută ţăndări cu cele mai bune şi mai nobile intenţii.

Mă întorc la teoria care explică sau pare să explice fenomenul: teoria efectelor perverse, sau poate că poate fi numită teoria ,,iadului pavat cu intenţii bune” .

Cât de frumoase au fost planurile, cât de sincere şi curate au fost dorinţele, cât de înrobitoare a fost munca şi cât de grea a fost depărtarea pentru cei plecaţi pentru a-şi vedea familia fericită?? Doar ei ştiu cu adevărat. Cât de neiertătoare au fost, sunt şi cu siguranţă vor fi efectele, vedem şi vom vedea cu toţii, întreaga societate în viitor.

comunicare 3