Mărturisesc cu sinceritate că la început titlul mi s-a părut unul căutat, nu unul care vine de la sine. M-am înșelat. Titlul vine de la sine când termini de citit cartea, nu când o începi. Că e un volum. Cu multe poezii: 68! Plus o selecție din volumul anterior, PERFECTUL SIMPLU. Dar despre ce vorbim? Despre niște CONSTELAȚII RĂSTURNATE.

Este volumul de poezii scris de o foarte bună prietenă, fiecare poezie fiind oglinda unei fărâme din sufletul ei. Veți spune că așa e normal. Poetul scrie în general despre stările pe care le trăiește. Așa este. Dar încercați asta:

Cum să-mi dai drumul ca să plec? Cum să te las ca să  mă pierzi?

Cum să uităm fierbinți a fi sub frig de palide zăpezi?

Nimica n-o pieri în noi din tot ce simțu-a răscolit,

Oricâte vieți aș fi avut, în toate știu că te-am iubit!

Citind asta (poezia SETEA) m-am transportat cu gândul într-o dimineață perfectă, privind de pe o verandă pădurea ce împodobește un munte, aud susur de apă și simt că plutesc.

Dar nu e un volum de dragoste…mint, este de dragoste. De dragoste de viață trăită frumos. Ca aici:

Pe drumul șerpuit dintre coline

Molatic arcuite ca o coapsă,

Scâncind din osie, agale vine

Un car cu boi, ducând stăpânu’acasă.

Regresezi într-o copilărie ocrotită, tihnită, în care nu are cum să se întâmple nimic, dar nimic rău. Dacă vă place starea creată, continuați cu:

Un cireș crescut de ploi,

Mândru de a lui rodire,

Etalează-n păpușoi

Rubiniu în pârguire.

Și nu am terminat. Sunteți iubitori de spații extraterestre?

Ne suntem simetrie spațială,

Planetă sunt ce are steaua sa,

Ți-am așteptat lumina să răsară:

Din întuneric viața îți pulsa.

Nu căutați în antologii, prietena mea nu e acolo. Este peste tot în preajma mea, prin poeziile sale. Dragostea omenească, fericită sau trădată, este prezentă în șiraguri fără furie, fără ranchiună, învăluită în melancolia dulce a unui trecut care astăzi pulsează în cuvinte. Copilăria fericită transpare din CIREȘUL BUNICILOR, din CARUL CU BOI, o viață cu aer patriarhal, domol, ca la noi, în Moldova. Natura, cu viscol, cu păduri fermecate ori liniște e subiect de vers:

Pădurea răsună metalic sub primele pale de vânt

Cu aripa rece întinsă tăios ca uitarea din gând.

Dansează în hore barbare zburdalnice nimfe din munți,

Își flutură părul de aur când bat, apăsat, pas desculț.

Și iar trebuie să fiu sinceră: când i-am citit prima dată câteva poezii dintr-un volum anterior, am invidiat-o pentru modul clar, limpede și senin în care curgeau, se adunau și se înșiruiau cuvintele, cum se găseau, se legau și se dezlegau rimele, cum imaginile răsăreau în mintea mea odată cu versul și stăruiau acolo, dându-mi răcori pe piele ori lumini în privire. Nu mă pricep sa fac o recenzie. Nu cochetez cu arta și îmi lipsește sofisticarea ce acum se ridică în trend. Mă ancorez în cartea prietenei mele (care are și  niște ilustrații făcute cu sufletul, nu cu penița) pentru că găsesc acolo complexitatea umană simplificată în tușe simple, ușor de citit, de înțeles și mai ales, de simțit cu toată ființa.

Iar acum: CONSTELAȚII RĂSTURNATE. De ce?

Când tot ceea ce știai își schimbă valoarea, se prăbușește, când vii acasă după o zi nemernică și crezi că totul e cu josul în sus, te duci la izvor limpede și te liniștești. Căutăm îndrumare în stele atunci când plecăm pe drumurile pe care nu le știm, nu le vedem, nu au nici un marcaj. Privim în jos, să vedem unde punem piciorul și încotro facem pasul. Ce bine ne prinde să avem constelații care să ne îndrume și atunci când privim în pulbere!

Mulțumesc Ancuța Lavinia Androne!