Liniștea este împrăștiată de un dangăt
Cimentul e rece și pleoapele ei vor să se închidă
Are fața mâncată de timp și de cine știe ce boală
Ochii îi sunt obosiți și caută stingher
Ba spre trecătorii care o domină cu statura
Ba spre asfaltul trotuarului
Cimitirul e în spatele ei
Orașul în care cu toții tăcem
În viață doar exersăm tăcerea
Câteodată mila și iertarea
De cele mai multe ori furia ori fuga
Însă doar tăcerea ne pregătește
Pentru ce va să fie și va să vie
Ea stă nemișcată
Uneori cineva se oprește și îi întinde un ban
Ochii se ridică și buzele spun ceva
Teama de a nu strica exercițiul liniștii
Este evidentă și marchează vecinătatea
Apoi se întoarce iar în clipa așteptării
Așteptare premergătoare tăcerii celei mari
Ridică privirea, o coboară și apoi așteaptă
Și mă gândesc că viața e formată din
Privirea în pământ cu care călătorim spre adevăratul liman
Acolo unde ea nu va mai avea nici întristare, nici suspin
Le-a trăit pe lumea asta între două respirări
Între două așteptări
Cea a nașterii și cea a morții
iar când moartea o va despărți
de zidul scund de ciment pe care e așezată
cine oare îmi va mai da lecția de viață
de care am nevoie
ca să trăiesc în spațiul
dintre două respirări?
COMUNICARE LIBERA 